Temerile mele

E 4:30 ceasul. Nu mai pot sa dorm, oricat de mult m-as chinui, asa ca ma trezesc. Imi deschid telefonul si imi spal un mar.

Aseara am adormit cu teama de a nu auzi alarma telefonului de obosita ce sunt si evident de a nu intarzia la intalnire, pentru ca-mi displac destul de tare oamenii care nu sunt punctuali. Si cum am destul timp si energie cat cuprinde, m-am gandit sa vorbesc putin despre ce mi-e mie teama…despre temerile mele.

Sunt si eu om, am si eu niste temeri. Orice om are. Sunt normale, sunt ale mele. Si chiar daca sunt ale mele, uneori imi vine asa de greu sa vorbesc despre ele, incat… vorbesc! Le spun pe nume, doar asa, sa vad ce se intampla…

Asadar, top 5 temeri/frici ale mele:

  1. Frica de singuratate.
  2. Frica de moarte si de spitale.
  3. Frica de a nu pierde persoane dragi.
  4. Frica de sobolani, serpi, ursi, vulpi, lupi, capuse…
  5. Frica de intuneric.

Si acum sa le luam pe rand. Dar pana atunci, sa ne gandim de unde vin temerile/fricile? Cum de unde? Din ce am aflat de la mine, fricile vin in cea mai mare parte din noi, din mintea noastra si mai preluam o parte si din traumele suferite in copilarie.

Mie de exemplu frica de moarte si spitale mi se trage aproape in totalitate din copilarie. Bunica mea a murit cand eu aveam 6 ani, mama luptandu-se enorm de mult sa o tina in viata, aproape 3 ani, existand momente cand era pur si simplu rupta de oboseala, ma lua de la gradinita si mergeam la spital sa stam cu ea. Acolo nu pot sa zic ca era chiar ce voiam eu sa vad la 5 ani…dar tin minte ca la etajul 6 unde era repartizata ea, vis-a-vis era salonul de reanimare si mereu vedeam flori cand se deschidea usa sau cate un om iesind cu candela din incaperea aia. Iar mirosul…mirosul ala de mancare de spital, combinat cu mirosul de spirt si dezinfectant…asta mi-a ramas cel mai mult intiparit in minte. Lucrurile poate ar fi evoluat altfel daca nu luam contact, nu pot sa imi dau seama. Oricum ar fi fost, nu aveam cum sa stau acasa pentru ca tata venea destul de tarziu, iar cand iesea de la serviciu venea direct la mine, iar bunicul fiind sofer la Institut erau zile cand nici nu venea acasa. Sigur, in ultima vreme, cand situatia era critica, mama isi luase concediu, bunicul la fel, iar eu stateam mai mult cu tata… Pot sa spun ca din experienta asta am invatat mai multe despre prezenta ta ca om in viata cuiva care trece prin niste momente grele, ca asa e viata, ne da si astfel de momente. Faptul ca esti acolo, ca te stie langa el, ca are un umar pe care poate plange sau pur si simplu sa nu se simta singur in clipele alea, ajuta foarte, foarte mult. Poate ca daca la inmormantare, una dintre vecine nu imi spunea ca „mamaie doarme un pic” sau ceva in sensul asta, era mai bine. E extrem de greu la 5 ani sa iei parte la un astfel de eveniment. Parintii mei erau tineri, nu mai trecusera printr-un astfel de eveniment nici unul din ei, nu stiau cum sa-l gestioneze, atat din punct de vedere material sa zicem, dar mai ales sentimental, psihologic, dar am trecut, am discutat, au existat ore de psihoterapie, am constientizat, am reparat cat s-a mai putut si acum ne aducem aminte doar ce trebuie dintr-un astfel de eveniment. „Ironia sortii” face ca dupa bunica, la 4 ani sa moara bunicul( tatal ei) si dupa la 2 ani bunica(mama ei) si dupa tot asa am inceput sa ii pierd, ramand in final cu un bunic din partea mamei si o bunica din partea tatalui, singurii care se mai tin pe picioare zdravan, in ciuda varstei lor.

Frica de singuratate si frica de a nu pierde persoane dragi, se subintelege cred acum de ce si de unde apare. E groaznic sa vezi cum iti pleaca o parte din familie si prietena cea mai buna, pe rand, asa, unu’ dupa altu’ si sa nu ai timp macar sa ii mai strangi o data-n brate…

Frica de sobolani, serpi si toate orataniile alea insirate acolo nu stiu de unde e, dar imi e. Nu m-am intalnit niciodata cu vreo vulpe sau cu vreun urs fata in fata, dar nici nu cred ca imi doresc :)

Cat despre frica de intuneric, ea se manifesta in camp deschis si nou. Acasa de exemplu nu am nicio problema, in schimb in locuri noi, pana ma obisnuiesc, tre’ sa am ceva lumina.

Acestea fiind zise, nu vreau sa dramatizez prea tare fricile mele, ele au fost parte din mine candva, au mai ramas ceva urme, dar in limite normale si le privesc acum si rad de ele si de mine. Fara ele si fara trecutul meu sunt sigura ca nu as fi ajuns aici, pentru ca da, temerile astea sunt un rau necesar care pe mine m-au ajutat sa lupt mai mult, sa stiu de ce sunt in stare, sa ma autocunosc, sa imi stiu limitele, sa ajut, sa iubesc si nu in ultimul rand sa pretuiesc persoanele dragi din viata mea, pentru ca viata e atat de frumoasa, dar pe atat de imprevizibila. Si aici esti, maine nu mai esti.

Inchei cu o poezioara pe care am avut-o de facut candva, tare demult, la ora de Limba Romana despre Mama. A mea a sunat asa:

„Mama mea-i o invingatoare,

dar si o castigatoare!

Cu rabdare ma invata, ca sa am vointa-n viata!

Si sa fiu o luptatoare, dar si o castigatoare! ” Multumesc!

arunca un ochi si la...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.